Apoi m-am liniştit şi am început să judec lucrurile la rece. Am analizat ce ştiam eu din vasta-mi experienţă: şi femeile se uită la filme porno, ba chiar mai mult, se documentează din diverse compendii antice şi moderne despre arta iubirii şi fac şi exerciţii speciale pentru antrenarea anumitor muşchi, au propriile lor fantezii savuroase pe care nu ezită să şi le pună-n aplicare. În timp ce şi bărbaţii – sau cel puţin cei care pot şi altceva decât să declame obscenităţi în timpul unui râgâit prelung – cumpără tomberoane întregi de flori, aleargă după autobuze în care se află presupusele iubite, se caţără în nucul din spatele blocului pentru a le urmări, se urcă în primul camion de ocazie pentru a străbate zeci de kilometri şi fac alte gesturi necugetate pe care literatura de profil le categoriseşte drept romantice.

Iar teoria cu femeile care cad pradă unui bărbat puternic şi potent financiar din nevoia de siguranţă sau interese pur meschine, e inventată tot de un bărbat frustrat pentru a-şi justifica eşecurile amoroase. Când e de fapt simplu, atât de simplu…o atitudine onestă, o ţinută îngrijită, maniere elegante şi, evident, acea floare. Însă “romantismul” poate părea desuet, şi în epoca “amorului tranzacţional”, Romeo poate cădea uşor în ridicol. Amice, îţi dau un sfat: dacă n-ai curajul să faci lucruri prosteşti, atunci nu meriţi să te îndrăgosteşti!

Ştiam clar ce înseamnă cuvintele acestea. Evident, ascundeau un refuz ipocrit. Ceea ce ştiam amândoi era faptul că într-adevăr aspirasem la ceva mult sub nivelul meu. Însă, ceea ce ştiam doar eu era că până şi idealiştii sau intelectualii trebuie să mănânce (a se citi: ieşiri la diverse evenimente, vizite prin Europa, băut de Absinth prin dughene boeme) şi că serviciile mult dorite din interiorul clădirilor albe de pe Centru fie erau deja promise, fie nu acopereau nevoile imperioase sus-amintite.

Îmi amintesc cuvintele acestea spuse de un fost iubit care pur şi simplu nu avea curaj să-şi asume că nu mă mai iubeşte. Sau că după atâta ghimbir cu vodkă, ar prefera ceva mai fad, mai tern, mai grijuliu cu ficatul său sensibil. Dar în timp ce mediocrul meu fără sare şi piper invoca drept motive de despărţire fix ceea ce-l atrăsese iniţial la mine, alţii îmi făceau declaraţii deschise de parteneriat.

Nu mereu, însă, s-au ascuns oamenii după cuvinte, doar îmi mai amintesc şi refuzuri mult mai explicite, precum cel de a nu fi acceptată la cor pe motiv că n-am voce, ca peste câţiva ani un tânăr chitarist să îmi propună admirativ să cânt cu el. O ţin minte pe profesoara de sport din generală care mă ironiza frecvent legat de silueta mea non-aerodinamică, surprinsă de evoluţia mea de la cros de anul acesta. Desigur, aceeaşi expresie am regăsit-o şi pe faţa dirigintei care mă credea probabil semi-retardă, în momentul în care am obţinut scorul maxim la un anumit test şi locul 3 pe clasă la altul.

De asemenea, nu uit pe nenea care mi-a dezumflat entuziasmul după ce m-a măsurat din cap până-n picioare, explicându-mi că la MMA vrea să primească doar băieţi în vederea performanţei. Zâmbesc acum, căci azi am fost la prima mea zi de kickbox şi după 10 minute antrenorul m-a întrebat ce sporturi am mai făcut, căci nu se poate să am nativ o mobilitate aşa de bună şi le-a dat temă de casă băieţilor cu luni de antrenament în spate ca în două săptămână să mă ajungă pe mine. Şi brusc, am respirat adânc, ca şi cineva căruia i s-a făcut dreptate.

Până la urmă, cineva îţi va da peste nas chiar când crezi că-ţi vei fi făcut mai sârguincios temele, altcineva va crede în tine în momentul în care nici tu n-o mai faci, cineva va fi indiferent la ce consideri punctele tale forte, în timp ce altcuiva i se vor părea interesante ceea tu consideri a fi defecte. Când eşti balenă pentru unii, poţi fi sirenă pentru alţii, iar tot ce ai de făcut este doar să fii doar tu, Zen în zgomotul din fundal. Iar pace faci cu tine doar când ajungi să-ţi accepţi şi partea întunecată, oricât de luminoasă ţi-ai crede fiinţa. Căci puritatea nu e o garanţie a liniştii minţii, însuşi Isus vorbea despre nişte “fecioare nebune”. Şi, pentru că urmează nişte zile speciale, să nu uităm nici de piatra pe care au lepădat-o zidarii, dar pe care a aşezat-o în capul unghiului edificiului însuşi Arhitectul.

Aşadar, în 2010 am pierdut un job, dar am câştigat experienţă. Şi încă trei alternative pe lângă. Am pierdut un iubit, dar m-am regăsit pe mine. Am învăţat că pot câştiga prin fraudă, dar orice e ilicit rezistă doar pentru scurt timp. Am constatat că dacă iau o decizie într-un sens şi încalc convenţia, nu ar trebui să mă mire dacă şi întâmplările survin contradictoriu, asemeni unui camion condus de un şofer beat pe o şosea îngheţată. Şi că uneori răspunsul la rugăciuni este “Nu încă, e sigur că asta vrei?!”. Şi că a fi fair play e avantajul celui puternic şi şansa celui slab. Şi că aroganţa chiar e total inutilă: îmbrăcată de un prost, nu face decât să-i sublinieze hidoşenia, iar un deştept…ei bine, un deştept de ce mai simte nevoia s-o afişeze, dacă tot e aşa deştept?! Şi că sunt prea obosită de jocuri, mi-e lehamite să nu mai fiu autentică în orice situaţie s-ar ivi.

E un risc enorm, dar dacă ar trebui să mai aleg odată, mi l-aş mai asuma. Şi cum din matematica de-a şasea cel mai mult mi-a plăcut conceptul de congruenţă, am încercat să-l aplic ad literam. În consecinţă, nu mi-am propus să condamn în particular consumul de iarbă zice-se halucinogenă, iar în public s-o promovez, nu m-am lăudat cu lectura mea vastă, în timp ce banii nu se virau în contul vreunei librării. Nu. Am avut curaj să spun ce am pe suflet şi mi-am dat seama că puterea stă şi în asumarea vulnerabilităţii, care e diferită de slăbiciune. Şi iubesc. Cumva ciudat, dulce, pur şi adevărat. Şi nu am aşteptări, nu doresc exclusivitate, nu vreau să fiu centrul atenţiei, ci să fiu liberă. Şi am mai învăţat că legea atracţiei într-adevăr funcţionează. Eu stau în Soarelui, pe strada Farului, lucrez la call centerul energiei electrice şi am iubit un constănţean angajat în domeniul energetic, după care am cunoscut un sârb care se ocupă de panouri solare. Şi, după cum se ştie încă din şcoală, Soarele durează mai mult decât rezervele petroliere.

Şi mă regăsesc în piesa asta cu Io(a)na şi balena, păstrându-mi esenţa într-o lume pervertită în continuă agitaţie

Nu, acest apel nu mi-a intrat mie, că dacă ar fi fost aşa, aş fi făcut o criză convulsivă de râs care s-ar fi soldat cu moartea. Şi n-aş mai fi avut despre ce să scriu mai jos…

Eu, Zâna Rea, ghid prin Iad, Purgatoriu şi Rai, declar următoarele:

Aşadar, în seara aceea lucrurile decurgeau cu o banalitate uimitoare. Reconfortant de punctual, autobusul sosise exact în momentul în care făceam slalom printre maşinile-n mişcare, scurtând distanţa până la reîntâlnirea cu sala de forţă. La sală parcă era mai aerisit, iar eu mi-am găsit energie să rup banda de alergat şi să mai am şi poftă de antrenamentul focalizat. La capătul serii mă aştepta o bere neagră în compania unui prieten cinic şi amuzant şi cu probleme existenţiale mai grave ca ale mele. Ceea ce-l face şi mai amuzant, evident.

În consecinţă berile s-au înmulţit considerabil, la fel şi ideile deosebit de tâmpite stimulate de consumul excesiv. Una din ele a fost să ne ducă dracu-n localul cel mai cocalarizat din zonă, mai precis în Happy. Denumire deloc adecvată, având în vedere că locul mustea de gorilieni cu atitudine, iar unuia dintre ei nu i-a inspirat pace privirea arogantă a imprudentului meu amic. În consecinţă am vizionat stupefiată în direct o secvenţă din filmul cu adolescenţi în care tocilarul clasei o ia mereu în freză de la colegii mai mari şi cu iq-ul puţin mai mare decât al numărului de la pantofi.

De parcă totul nu era suficient, am zis să forţăm nota şi nu, nu am dat foc la bar şi nu, nici nu am pus tomberonul în echilibrul instabil în uşa birtului, n-am plasat strategic vreo doză de iarbă prin buzunarele badigarzilor, în schimb am cotit-o spre Heaven. Precum Ivan Turbincă, eram în căutare de un loc cu vodkă, femei şi dezmăţ şi Heavenul s-a dovedit a fi din acest punct de vedere un adevărat Hell. Cel puţin aşa cred că trebuie să arate: piţipoance despuiate cu botniţă, oameni cu gesturi de păpuşi mecanice, zgomot repetitiv în loc de muzică. Cred că singurii care erau autentici erau cei doi tineri care se sărutau şi păreau să n-aibă legătură cu atmosfera. Vreau discoteca mea de la ţară înapoi!!! Da, aia cu muzică de reuniune de clasa a şaptea şi cu bărbaţi mirosind a transpiraţie de la muncă şi vin fiert cu scorţişoară.

Apoi am coborât în alt cerc. În Daos erau serbări dionisiace. Trupuri măcinate pe muzică death metal, femei sărutând femei senzual pe buze, vodkă curgând în valuri, plăcere viscerală, femei plecând acasă cu iubiţi semănând a Belzebuth. O altă modalitate de a uita de ti.

Iarna viscerală şi-a pus amprenta şi asupra mea. În consecinţănu am căzut la pat,răceala mi-a anihilat până şi mie sistemul imunitar. aşa că într-o zi de joi, în mijlocul zilei, bântuiam prin parc neabătută. Şi, pentru prima dată în ultimele săptămâni, am simţit viaţa pulsând lângă mine. Bătrâni alergându-şi câinii, râzând fericiţi cu gingiile dezvelite, copilaşi jucându-se cu pisici grăsane, mămici plimbându-şi odoarele cu ochi albaştri în cărucioare, iubiţi cu părul de culoarea nisipului, fete blonde în pulovere pufoase albe de lână cu turcoaze în urechi…

Şi, dintr-o dată, abandonez ritmul impus al lumii şi-mi urmez propria melodie a inimii. Iar lumea răsuflă pe muzica lui Oliver Shanti….

1. Arad, concert folk pe ștrand. Legitimația Cerberului de la intrare s-a înclinat cu respect în fața legitimației mele de la GfK, fără ca posesorul acesteia să-și pună probleme existențiale gen: oare pentru ce gen de interviuri o fi prezentă domnișoara aici, interviuri sociologice sau interviuri cu mini-staruri folk?!

2. Timișoara after dark , eu și un el, călare ca doi zmei pe motocicletă. Am reușit performanța de a încălca vreo șase legi concomitent, după câte ne-au ieșit la numărătoare. Ajunși în vecinătatea locului de unde el urma să-și ia doza concentrată de cofeină, doi cetățeni extrem de amabili cu chipiu și girofar ne-au rugat frumos să ne prezentăm la modul oficial. Și, având în vedere că în România nu se pornește de la prezumția de nevinovăție, următoarea întrebare a fost nu dacă, ci mai exact cât am băut ) El a luat o atitudine de domnișoară bătrână pusă în stuația de a-și deconspira vârsta. Evident, oamenii legii au menționat că dacă în urma analizelor de sânge se constată altceva, situația e pasibilă de dosar penal. Deja aveam în minte imagini cu mine și tipul aruncându-ne reciproc chiftele (vegetariene, da) prin gard, dar eram atât de beată încât să fiu curajoasă și atât de lucidă încât să îndrug coerent propunerea de negociere: “Păi ce să faceți cu noi? Aveți trei soluții. Prima: puteți urma procedurile legale, ceea ce ar duce la pierdere de ambele părți. A doua: după câte știți, suntem pe locul trei în Europa în privința corupției, dacă dumneavoastră considerați, putem să ajutăm țara să fie pe locul fruntaș. Iar a treia soluție ar fi: haideți să ne prefacem că nu ne-ați observat!”, îmi încheiam pledoaria zâmbind cu toți dinții de după perdeaua de vapori de vodkă-bere. La care cetățenii, anesteziați de farmecu-mi etilic, au dat verdictul în favoarea noastră și ne-au pus interdicție să mai ieșim din casă până dimineață. Eu m-am ținut de promisiune, el mai puțin. Doar avea oameni în subordine care n-aveau timp să aștepte ca el să-și revină din beție!

3. Capitolul trei se consumă în mai multe episoade, având câteva ingrediente comune – în principiu eu contravenientă pe tramvai/autobus/troleibuz/tren și ei înarmați cu legitimație și acompaniați uneori de polițiști comuni(tari) – și câteva scenarii ușor diferite, variațiuni pe o temă dată. Într-unul din episoade mă prinsese controlorul fără bilet, iar amicul meu se dăduse jos cu mine în semn de solidaritate; eu o luasem la picior lejer, aruncându-i peste umăr personajului supefiat cu alură de Mel Gibson în dizgrație un *da, exact, uitați-vă la mine cum plec!*. Acesta rămase perplex, sfătuindu-l pe amicul meu să mă mă învețe cum să mă port, să știu de frica bărbatului.

Azi mi-era lene să dau explicații dentistei de ce am întârziat, așa că m-am aruncat în primul expres după job. Evident, lecturarea liniștită a cărții mi-a fost curmată de linia melodică a recitării unui controlor. M-am opus, ca o femeie ce sunt, legitimării, dar el și-a chemat în sprijin un amic comunitar, dar biped. M-am coborât frustrată în fața spitalului județean și m-am rățoit la ei. A ajutat că i-am amenințat că-i dau în judecată, sacoul meu bleumarin și faptul că nu am lăsat privirea în jos în timp ce mi-am folosit vocea a ajutat. Nu, am repetat, nu dețin documente justificave la mine. Doriți datele mele? Lăsați-mă pe mine să le scriu, da? B-a-i-r-a-c…da, exact, cu i și r, exact!…Chiar nu doriți să scriu eu?! T-a-r-u, daaaaa, Aleea Saturn, exact – declam eu datele fictive – ce altceva mai doriți, că mă grăbesc! Tocmai am menționat că am o pro-gra-ma-re!! A, să aștept? Pentru ce?! Pentru identificare?…V-am mai menționat oare că n-am timp?!!!…

…E în regulă, domnișoară, puteți pleca. Datele dumneavoastră au fost verificate!

Dar față de tine, tovarășe *reprezentant al presei*, care ai sunat azi la 10, nu am nici o urmă de respect! La ora la care unii încă nu și-au băut cafeaua, tu, după ce ți-ai sorbit cinzeaca de vodkă de dimineață, ai sunat să porcăi pe primul operator care ți-a ieșit în cale. Și nu am nimic împotriva alcoolului pe stomacul gol, îmi trezește amintiri din perioada în care mergeam *la o documentare*, *la redacție* în birtul Joy*s, dar mă irită faptul că acesta am fost eu! Să facem un scurt rezumat: te-ai recomandat cu aroganță *presa*, mi-ai cerut nerăbdător un director, eu ți-am dat telefonul persoanei acreditate să discute cu tine în această calitate, tu ai insistat cu directorul, eu am încercat să te calmez și să aflu care era sesizarea ta, tu mi-ai cerut să-ți spun adresa call centerului, iar cum politica firmei nu permite să-ți dau această informație, am încercat politicos să direcționez conversația. Tu ai izbucnit și ai început să mă insulți, menționând că ar trebui să fie redus numărul celor cale lucrează în cadrul centrului de relații clienți.

Și cum politica firmei nu permite să răspundem cu aceeași monedă insultelor aduse, și nici măcar să ne punem platoșa ironiei, tovarășe Octavian Păun din Constanța, eu nu-ți recomand să îți depui demisia. Dimpotrivă, baricadează-te în redacția ta obscură și stai cât mai departe de telefon. Nu de alta, dar s-ar putea să ocupi linia pentru alți clienți care au nevoie imperioasă de ajutorul nostru!

Citesc Lentoarea – Milan Kundera…:

Viteza este forma de extaz dăruită omului de revoluția tehnologică. …Stranie combinație: răceala impersonală a tehnicii și beția extazului.

Totul se comprimă în secolul vitezei: hrană sintetică și servită rapid – fast food, relații sintetice și superficiale, servite la pachet – fast fuck. Sau după denumirea dată de fostul meu șef, dragoste tranzacțională. Și atunci stau și visez la ziua în care se vor epuiza toate resursele de petrol și vor cădea toate rețelele de telecomunicații (și implicit fostul meu șef va avea atac de panică, în condițiile în care și-a lăsat viața devorată de acest virus care este cariera). Am aici și dovada clară că Satan șade bine-merci în telecomunicații

Sunt bune pauzele cromatice între două nuanțe prea intense. Fiind în tranziție dintre o perioadă foarte solicitantă profesional și alta, am angoase nocturne, dar după-amiezi senine, meditative. Și atunci îmi vin în minte de-a valma idei pe care acum, aici încerc să le ordonez…

Sexul nu este neapărat un păcat, dar practicarea lui exagerat de des te face să fii conștient prea mult de propriul corp, să fii prea mult prezent în el și ulterior să îți fie imposibil să te detașezi, confundându-te cu acesta. Cred că am o explicație logică pentru iad: structurile mai grosiere, incapabile să se sublimeze în urma unui exercițiu intens (meditație, abstinență sau rugăciune), “ard” pur și simplu. Sunt încă sub șocul unui film văzut recent, After.Life cu Christina Ricci și Liam Neeson. Intriga e simplă, iar personajul feminin moare de la bun început. Dar abia aici încep problemele: tânăra învățătoare are probleme în a se desprinde și a-și accepta moartea. Se simte plină de viață și nu trebuie să experimenteze trecerea. În urma unei introspecții, constată că vroia să fie fericită, iubită, uitând că avusese la dispoziție o viață pe care n-o trăise cu adevărat. Oare așa o fi când mori?

Oamenii sunt meniți să se întâlnească față în față. Comunicarea la distanță, fie ea prin telefon sau prin intermediul messengerului, e nenaturală și crează iluzia unei false apropieri. E ceva nefiresc, împiedică un contact real între oameni reali. Care-i farmecul unui “:*” ca substitut pentru acea atingere dogoritoare și umedă, care te lasă fără suflare? Doar pentru că vă vedeți pe webcam, vă auziți sau tastați în timp real, ai impresia că celălalt este mereu aproape, când de fapt e o iluzie. Ajungi să iubești persoana abstractă și urăști persoana reală, cu ticurile sale, cu felul în care-și soarbe ceaiul, cu mirosul persistent de tutun, cu obsesiile sale… Sentimentul dorului e unul profund uman, însă dorința trezită de vocea pe care o poți auzi, de chipul pe care îl poți vedea, dar nu-l poți atinge, e diabolic de insuportabilă. Abia aștept să cadă toate rețelele. Oare cum vom mai interacționa atunci? Neavând bloguri și filme la dispoziție, vom începe să citim cărți. Sunt sigură că mulți vom descoperi că preferăm celuloza în locul celuloidului. Și ne vom întâlni iarăși față în față, fără a mai putea invoca pretextul lenei pentru a ne achita cu un simplu click de obligația de a ne face urări.

…Și apoi mai cred că toată lumea ar trebui să se îndrgostească la sfârșitul verii. În perioada de trecere dintre anotimpul exuberanței și cel al decrepitudinii, ar trebui ca fiecare să aducă ofrandă dragostea sa plină de vitalitate, pentru a face această trecere mai puțin deprimantă. Privind pe geam acum, îmi zboară gândul la “Forever Autumn” a lui Lake of Tears.

Sindromul secolului: incapacitatea de a fi aici și acum, trăirea într-un trecut nostalgic și într-un viitor proiectiv, niciodată cu adevărat. Viața reală nu este aici, așa că am decis ca o perioadă să ies de sub tirania tehnologică și, sub influența venusiană care se resimte puternic să fac toate lucrurile pe care imaginația mea acum doar le proiectează. Deoarece, spre deosebire de eroul mizantrop al lui Papini, la 30 de ani nu mă simt “un om sfârșit”. Ba chiar simt cum viața și creația palpită-n mine…
…Mai tare ca primul fum al unui joint, mai tare ca prima răsuflare a lui Anakin ca Darth Vader, mai tare ca siliconul din sânii Pamelei Anderson, mai tare ca gura de apă de izvor după traseul extenuant, mai tare ca primul pahar de sangria vara, mai tare decât cireașa de pe tort, mai tare ca buzele iubitului după o lungă absență, mai tare ca…