Când mintea se duce cu sorcova pe la creiere dalbe…
Alaltăieri am avut prima zi de probă la un nou job. Văzându-mă îmbrăcată în Elena Udrea plimbând mapa de recenzoriţă pe lângă magazinul său, patronul s-a gândit să mă angajeze pe post de decor mobil. Adeptă a karmei yoga, mi-am făcut conştiincioasă datoria de angajată, după care mi-am intrat în rol cum ştiu eu mai bine: împărţind zâmbete drăguţe clienţilor şi încurajându-i să cumpere ce aveam noi de oferit. Cum legea atracţiei funcţiona, zâmbetele mi s-au întors, iar magazinul a început să mişune de lume încântată. Cu buzunarele mai uşurate, dar cu sufletul mai plin, căci nu în fiecare zi un îngeraş îţi luminează ziua. Însă norişorul meu roz urma să se disipeze curând, căci iranianul a început să-şi declame poezia. Şi nu mi-a recitat din Omar Khayyam, căci de el nu avea cunoştinţă; ştia în schimb că eu eram “prea bună pentru serviciul ăsta, merit ceva mai bun şi ar fi păcat de mine aici”… Şi aici filmul mi s-a voalat…
Ştiam clar ce înseamnă cuvintele acestea. Evident, ascundeau un refuz ipocrit. Ceea ce ştiam amândoi era faptul că într-adevăr aspirasem la ceva mult sub nivelul meu. Însă, ceea ce ştiam doar eu era că până şi idealiştii sau intelectualii trebuie să mănânce (a se citi: ieşiri la diverse evenimente, vizite prin Europa, băut de Absinth prin dughene boeme) şi că serviciile mult dorite din interiorul clădirilor albe de pe Centru fie erau deja promise, fie nu acopereau nevoile imperioase sus-amintite.
Îmi amintesc cuvintele acestea spuse de un fost iubit care pur şi simplu nu avea curaj să-şi asume că nu mă mai iubeşte. Sau că după atâta ghimbir cu vodkă, ar prefera ceva mai fad, mai tern, mai grijuliu cu ficatul său sensibil. Dar în timp ce mediocrul meu fără sare şi piper invoca drept motive de despărţire fix ceea ce-l atrăsese iniţial la mine, alţii îmi făceau declaraţii deschise de parteneriat.
Nu mereu, însă, s-au ascuns oamenii după cuvinte, doar îmi mai amintesc şi refuzuri mult mai explicite, precum cel de a nu fi acceptată la cor pe motiv că n-am voce, ca peste câţiva ani un tânăr chitarist să îmi propună admirativ să cânt cu el. O ţin minte pe profesoara de sport din generală care mă ironiza frecvent legat de silueta mea non-aerodinamică, surprinsă de evoluţia mea de la cros de anul acesta. Desigur, aceeaşi expresie am regăsit-o şi pe faţa dirigintei care mă credea probabil semi-retardă, în momentul în care am obţinut scorul maxim la un anumit test şi locul 3 pe clasă la altul.
De asemenea, nu uit pe nenea care mi-a dezumflat entuziasmul după ce m-a măsurat din cap până-n picioare, explicându-mi că la MMA vrea să primească doar băieţi în vederea performanţei. Zâmbesc acum, căci azi am fost la prima mea zi de kickbox şi după 10 minute antrenorul m-a întrebat ce sporturi am mai făcut, căci nu se poate să am nativ o mobilitate aşa de bună şi le-a dat temă de casă băieţilor cu luni de antrenament în spate ca în două săptămână să mă ajungă pe mine. Şi brusc, am respirat adânc, ca şi cineva căruia i s-a făcut dreptate.
Până la urmă, cineva îţi va da peste nas chiar când crezi că-ţi vei fi făcut mai sârguincios temele, altcineva va crede în tine în momentul în care nici tu n-o mai faci, cineva va fi indiferent la ce consideri punctele tale forte, în timp ce altcuiva i se vor părea interesante ceea tu consideri a fi defecte. Când eşti balenă pentru unii, poţi fi sirenă pentru alţii, iar tot ce ai de făcut este doar să fii doar tu, Zen în zgomotul din fundal. Iar pace faci cu tine doar când ajungi să-ţi accepţi şi partea întunecată, oricât de luminoasă ţi-ai crede fiinţa. Căci puritatea nu e o garanţie a liniştii minţii, însuşi Isus vorbea despre nişte “fecioare nebune”. Şi, pentru că urmează nişte zile speciale, să nu uităm nici de piatra pe care au lepădat-o zidarii, dar pe care a aşezat-o în capul unghiului edificiului însuşi Arhitectul.
